Judecata mea de mine (en)

2012.07.08

 

Judecă-mă cu mâna ta nemiloasă
şi fă-mă uitare subţire,
aproape inexistentă
Un fum ce nu se poate agăţa
de ramuri, de iarbă,
ci doar rătăceşte cald
deasupra lacului a cărui oglindă
nu-l vede, nu-l simte
purtându-l doar dincolo
pe malul celalalt,
pustiu.

 

Judecă-mă cu ochiul tău pieziş
aruncându-mă ‘ntr-o umbră
a unei forme ce nu vede lumina,
O apariţie a întunericului
ce iveşte lipsa de formă
pe un spaţiu incoerent atingerii
Acolo unde forma este un vis,
iar hotarul înceţoşat sugrumă
pulsaţia sângelui, verdele
şi toata masa de carne lăsată
în urma verdictului tău irevocabil.

 

Judecă-mă fără să îmi dai
explicaţii pertinente
legate de zdrobirea prematură
a celulelor ce nu respectă ordinea,
Acolo unde ordinea este o idee
în antiteza căreia respir eu,
cu secvenţele mele rupte una de cealaltă
tânjind după o alăturare omogenă
din care naşte continuitatea
aşa cum se vede ea din afară
în timp ce-şi creşte gravidă rădăcini înlăuntru.

 

Mihai Păun
02.07.2012
Brno

Because not all my friends are romanian and some of them are curious about what i am writeing I have translated the poem in english also so guys enjoy and comment your opinions, it might not be the best translation ever, but I hope you’ll get the point

My judgment of me

Judge me with your ruthless hand
and make me thin oblivion,
almost nonexistent
A smoke that cannot hang on
on branches, on grass,
but just wanders around warm
above the lake’s whose mirror
doesn’t see it, doesn’t feel it
just carrying it beyond
on the other side,
wilderness.

Judge me with your eye obliquely
throwing me into a shadow
of a form that doesn’t see the light,
An occurrence of darkness
that arises the lack of form
on a space incoherent to touch
There, where the form is a dream
and the hazy border smothers
blood’s pulsation, the green
and all mass of meat left
after your irrevocable verdict.

Judge me without giving me
relevant explanations
related to premature crushing
of the cells that do not comply with the order,
there, where the order is an idea
in the antithesis of which I breathe,
with my sequences torn apart from one another
yearning for a homogeneous closeness
from which continuity takes birth
as it is seen from the outside
while growing itself pregnant roots within.