Requiem

2011.10.20

 
De când mă tot agăţ de soare cu dinţi mei ciobiţi
de-atâta întuneric
Stau să îmi spun că nu e prea târziu,
Nu prea târziu, nu încă
Că mâine poate are să răsară luna lunguiaţă ca o dungă
în ochii, un fulger scăpat de întuneric
Şi-am aşteptat în fiecare zi
şi-am aşteptat în fiecare noapte
aproape de pământ în lanţurile ierbii ferecat
 
Dar iarba mă face tot străin,
un venetic pe un pământ mai înalt decât mine,
Betonul se rupe bucăţi dinainte-mi făcând-u-se prăpăstii
jur-împrejur devine haotic,
Opririle repetate dovedesc că oriunde m-aş întoarce
se dezlănţuie furtuna ucigătoare
şi poate că au dreptate…cine sunt eu?
Eu însumi o ruptură a cadrelor trecute
ce nici măcar nu par a mai fi ale mele
topind în altceva cu desfăşurarea lor învechită
 
Şi atunci… Requiem!
Luna jumătate cu faţa ca un popor judecand,
un nor adus de vânt ca martor cerului,
clopotul bisericii pe post de trompetist,
drumul şerpuit precum un dragon antic
şi corul pădurii in loc de cor de slujba,
focul de tabără drept lumânări,
râul solist precum un preot
şi patul meu de frunze stacojii sub tobele reci de ploaie,
Iar eu mă-mbrăţişez cu bătrânii la masa demulţilor plecaţi,
aceiaşi care îmi şopteau poveşti în leagănul mamei
să nu plâng în întuneric,
să-l îmbrăţişez!
 
Nunta fantastică cu trecutul
mă dezbracă de pielea mea zbârcită,
de spatele meu gros,
şi de oasele mele grele ce mă ţineau locului,
Cu cât mă dezbrac de acestea
cu atât încep să aud voci pierdute
strigând numele meu uitat
Sunt aici voi toţi!
Plutesc deasupră-mi care-am fost ţărână,
Cântaţi de bucurie care mă iubiţi!
Urlaţi de durere care v-am durut cu ghearele mele!
Eu astept să-mi crească aripi!
 
Mihai Păun
15.10.2011
București