Lăsând

2011.02.28

 

Nu lăsa timpul să te muște de mâini
El este o fecioară acrită
a carei dinți provoacă răni permanente

              *

Precum o floare trecută
mă cocoșez sub greutatea mea
Pe umeri ținând,
Pe palme ținând,
Pe piept ținând,
Din vene curge sânge roșu și greu
deși am rămas în rotire
și mă fac alb, mă fac subțire,
străveziu, că poți vedea prin mine cerul,
stelele, pasarile, padurile
cainii, blocurile, oamenii gri,
pietrele, praful, norul,
dar tot greu, tot adumbrit
precum este umbra din fire
Mi se-nsereză de acum palma
Lăsând lumina să curgă
Draga lumină – viață,
Iar n-a trecut nici o secundă!

              *

Se-nchide ochiul mult murit,
Stau morții stivă unii peste alții
Cu mâinile atârnând pe-afară
Parcă cerșind, parcă rugând
așteaptă un semn,
iar luna suie prin coroane
și cântă stingherită prin gâturile întinse
ale crengilor
prin luciul lacului,
prin aerul înghețat

              *

Mă rotunjesc în jurul gândurilor ce se apropie
Rotunjindu-se ele de colțurile mele ascuțite
Zeul vine și îmi spune
-Scoală-te!
-Nu pot, îi spun eu,
-Scoală-te pe tine din tărână
-Nu pot, ajută-mă tu cu mâna ta luminoasa!
-Scoală-te! îmi spune
înainte de a se întoarce cu spatele la mine
ținându-și mâinile luminoase în sân
-Scoală-te sau rămâi în țărână!
Apoi a plecat fără să se mai uite înapoi.

              *

Eu nu am în mine nimic,
sunt gol!
Precum o coajă căreia îi lipseste miezul,
Doar carnea mă umple
și mă omoară,
mă supune,
mă îngrădește,
ma lipseste pe mine de mine,
Carne și oase, sânge –
Prea mult sânge,
prea multe oase,
prea multă carne!
prea multă carne!
prea multă carne!

 

Mihai Păun
24.02.2011
București