Monolog de prea mult dor

2011.07.26

 
Cum vrei să ne îmbrățișăm,
cu buza, cu ochiul?
Scheletul meu pe scheletul tău sau invers,
sau suflarea să fie un aluat de îmbrățișare între noi?
Nu mă minții!
Ai mințit destul când erai copilă necoaptă,
acum a venit vremea să zâmbești necondiționat
și să taci misterioasă până la adânci nebătrâneți,
Ține mâinile pe lângă corp și lasă crengile neferecate
sa-ți spună povestea în mimă,
eu ascult!
Chiar dacă nu mai ești aici
și nici eu nu mai sunt,
Cum vrei să ne omorâm?
Inimă în inimă,
cu vorbe ascuțite sau
cu palmele putrezite de toamnă?
Ai fost! Și eu eram…
Crezi că are să ridice cineva cortina asta groasă de pietre
ca să te vadă sau să îmi vadă oasele golașe, dezbrăcate?
Acum suntem urâți și plouați de trecut si tristețe,
iar toate cuvintele vin să ne sugrume
de gâtlejurile descoperite până la os,
Hai sa ne împăcăm!
Am să-ți recit o poezie de dragoste
poate îți mai încălzești sufletul,
oriunde ar fi…
Tu îmbrățișază-mă pana atunci!
Suntem cei mai fericiți iubiți pentru că
am murit foarte tineri
și ne putem rostogoli o veșnicie în locul ăsta strâmt
fără să se bage cineva între noi.
 
Mihai Păun
26.07.2011
București